Marturie Cristi Constantin

Eram tânãr, aveam o mica afacere, eram cunoscut si apreciat de cei din jurul meu. Mã vedeam un bãiat atrãgator si destul de puternic. La un an dupã terminarea liceului am mers la mare unde am sãrit pentru ultima datã în apa pentru ca am sarit în cap…am paralizat, iar din acel moment viata mea a luat o nouã intorsãturã.

Salut Cristi. As vrea sã te prezinti pentru început si sã ne spui ce îti place sã faci?

Pãi…dupã cum ai spus, numele meu este Cristi Constantin, am 31 de ani si sunt din Alba Iulia. Îmi place sã citesc, sã lucrez la calculator, sã cãlãtoresc (desi sunt limitat acum), sã urmãresc anumite emisiuni pentru a fi informat si, nu în ultimul rand, îmi place sã-L mãrturisesc pe Domnul.

În prezent esti paralizat, ai o viatã cu greutãti si bucurii, o viatã destul de incomodã, dar în acelasi timp plinã de satisfactii spirituale…As dori sã o luãm de la îmceput, sã discutãm de copilãria ta si sã vorbim de viata pe care ai avut-o înainte de accident. Asadar, cum a fost copilãria ta?

Pot spune cã viata mea a fost fericitã. Familia m-a sprijinit mereu si întodeauna am avut multi prieteni. Am crescut într-o familie modestã si de-a lungul timpului am avut clipe fericite, dar si perioade foarte dificile.

În primi sase ani viata mea a fost diferitã de a altor copii. Am avut astm bronsic si astfel multe din acele zile mi le-am petrecut în spitalele din Alba-Iulia, Cluj Napoca si la minele de sare de la Slãnic Moldova. La vârsta de 11 luni, astmul pãrea imposibil de tratat, dar dupã 3 ani petrecuti la minele de sare, boala a dispãrut într-un mod aproape miraculos.

În anul 1983, într-o zi cãlduroasã de varã, am mers cu câtiva prieteni în pãdurea din apropierea orasului pentru a culege ciuperci. Alergând, am cãzut pe burtã si m-am lovit de butucul unui copac. Am fost dus la spital unde am fost operat de urgentã pentru cã suferisem o rupturã a ficatului. Aveam doar 5 ani si jumãtate si o noua loviturã mã lovise fulgerãtor. Doar Dumnezeu mi-a salvat viata, din nou!

Stiu cã ai fost un tânãr adolescent nu prea cuminte…Povesteste-ne putin despre perioada de liceu?

Tot timpul am fost un tip energic, iar la liceu nu m-am lãsat mai prejos. Am avut niste ani de liceu frumosi, desi regret unele chestii pe care le-am fãcut. Problema cea mai mare a fost cã nu am avut nici o relatie cu Dumnezeu, nu am cãutat-o, nu aveam nici o atractie fatã de bisericã si aveam impresia cã la bisericã merg doar bãtrânii. Nu am avut nici un coleg care sã îmi spunã: “Cristi, te invitãm la noi la bisericã!”.

Am avut preocupãri ca discoteca, balurile de la liceurile din oras unde eram nelipsit, ieseam mult cu fete, vorbeam urât, fãceam lucruri pe care le regret. Imi plãcea foarte mult sã dansez, dar nu îmi plãcea sã fumez sau sã beau alcool…Însã, în rest, am fãcut tot ce se putea face.

Stiu cã erai un bãiat curtat…

Da…eram un bãiat curtat, am avut succes la fete, eram destul de cãutat în acea perioada. Acum însa nu mai este cazul. Îmi plãcea la nebunie sã dansez si sã flirtez cu fetele.

Spune-mi, te rog, care erau idealurile tale în perioada liceului ?

În liceu as fi putut sã fac mult mai multe lucruri de cât am realizat, însã pentru mine erau mai importanti banii, sã am bani pentru a iesi în oras, sã am haine de firmã si o pozitie socialã cât mai bunã. Mã interesau practic aceleasi lucruri care îi intereseazã pe multi tineri în ziua de azi. Pentru mine era mai importantã clipa decât viitorul.

Ce pãrere aveai de tine în acea perioadã?

Mã vedeam un bãiat atrãgator, destul de puternic. Eram destul de aspru si sãream destul de repede la bãtaie. Nu permiteam nimanui sã îmi comenteze…eram dur, artãgos si tupeist, dar în acelasi timp eram si un bãiat bun!

De colegi eram vãzut foarte bine si chiar eram un lider între ei; practic, eram respectat.

Stiu cã ti-ai deschis o afacere la un moment dat…cum s-a întâmplat?

Pe perioada clasei a 12-a am lucrat deoarece pentru mine erau mai importanti banii decât scoala. Dupã terminarea liceului mi-am deschis o micã afacere, eram comerciant, vindeam haine si încãltãminte. Fãceam pietele din judetele Alba, Hundeoara si Cluj. Mi-am iubit meseria pentru cã mi-a plãcut si îmi place sã lucrez cu oamenii.

În acea perioadã gândurile mele erau îndreptate spre bani, spre a avansa material, iar partea spiritualã nu exista în acel moment.

As vrea sã trecem putin la evenimentul care ti-a schimbat viata. Spune-ne te rog cum s-a întâmplat evenimentul ce avea sã te schimbe pentru tot restul vietii?

Se întâmpla la un an dupã terminarea liceului. Eram cu un grup de prieteni cu care am mers pentru 4-5 zile la mare. Ne-am cazat la Costinesti unde mi-am petrecut timpul distrându-mã în discoteci si restaurante.

Într-o dimineatã (era de fapt ora 15:00, însã pentru noi era dimineatã) a venit în camera mea un prieten si ne-a trezit. Am iesit pe plajã, am mers pe jos pânã la epava din Costinesti unde am adunat scoici. Ne-am întors înapoi în zona obeliscului din Costinesti unde ne-am pus cearsafurile pentru a face plajã. La un moment dat m-am ridicat si am fugit spre mare…am intrat in valuri si am sãrit cap…si s-a întâmplat nenorocirea.

Ce s-a întâmplat?

Am dat cu capul de o dunã de nisip si am rãmas acolo. Simteam o presiune puternicã la nivelul capului. În acele momente n-am stiut ce se întâmplã…m-am zbãtut si am observat cã nu pot iesi din apã. Oamneii treceau pe lângã mine, copiii chiuiau…eram perfect constient, stãteam cu capul în apã, însã nu puteam sã mai ies. Ceva din mine îmi spunea cã acolo o sã îmi gãsesc sfârsitul. Am vãzut în fata ochilor familia mea si simteam atunci cã prin tot ce am facut în viata i-am dezamãgit. Usor, dar sigur am început sã trec din aceastã lume si am început sã vãd o luminã mare. Atunci am simtit cã cineva m-a prins, m-a tras afarã si am început sã aud zgomotele fãcute de oamenii din jurul meu. Viata mea a fost aproape terminata, însã Dumnezeu a îngãduit sã îmi mai dea o sansã pentru cã dacã muream as fi fost pierdut pentru totdeauna.

Ce s-a întâmplat dupã ce te-au scos din apa?

Auzeam tot ce se întampla în jurul meu. Cei ce m-au scos m-au pus pe spate si mi-au fãcut respiratie gurã la gurã, am vãrsat apa afarã si imediat mi s-a limpezit privirea si am vãzut capete deasupra mea uitându-se la mine. Cei ce se uitau m-au întrebat dacã recunosc pe cineva…l-am recunoscut pe prietenul meu Mihai. A urmat apoi transportul, care a fost un drum dureros. La salvare m-a transportat un salvamar care m-a luat în spate, iar capul meu se bãtea de trupul lui. Mi-a fost foarte rãu si am vomat în timp ce salvamarul m-a dus spre salvare. Am ajuns la dispensarul medical care era exact lângã o discotecã unde ne petreceam noi noptile. Acolo mi-am revenit putin, iar între timp au ajuns si prietenii mei. Ei zâmbeau si credeamDSCF0301 cu totii cã e ceva usor si cã îmi va trece…însã, din pãcate, cei de acolo si-au dat seama cã ceva nu e în ordine si m-au trimis la spitalul municipal din Constanta. La spital mi-au fãcut investigatii amãnuntite. M-au tinut o noapte într-un salon unde am crezut cã o sã mor. Nu puteam sã respir! Am cerut sã îmi punã oxigen si nimeni nu mi-a adus nimic. Nu am putut sã dorm toatã noaptea, iar în acea noapte m-au sunat pãrintii si piretenii de acasã.

La spital mi s-a spus cã e o problemã gravã si cã ma trimit la Bucuresti pentu cã se pot ocupa acolo de mine. Eu as fi vrut sã mã opereze acolo, pentru a termina odatã totul, însã medicii mi-au explicat cã e mai bine pentru mine sã merg. Nu mi-au spus clar ce am, stiam doar cã e o problemã gravã.

Spune-mi, te rog, cum au primit pãrintii tãi vestea?

Au fost disperati. Tata a ajuns a doua zi dimineata la Constanta. Probabil cã tatãlui meu medicii i-au spus ce am, însã mie nu mi-au spus nimic.

Ce s-a întâmplat dupa ce ai mers la Bucuresti?

Au fost cele mai grele zile din viata mea. Drumul de la Constanta la Bucuresti a fost o corvoadã…am fãcut 6 ore…era foarte cald, ceream apã si nu mi se dadea decât o batistã udã ce mi-o puneau pe buze. Când am ajuns la “Spitalul Bagdasar” m-au dus la camera de urgentã unde mi-au fãcut controale, m-au intepat peste tot si…doar la umeri am simtit. M-au urcat direct la A.T.I unde nu vorbea nimeni pentru cã erau doar muribunzi si se auzeau doar aparatele. Mi-au continuat investigatiile, iar tata era nevoit sã stea pe holurile spitalului pentru cã nu avea voie sa stea cu mine.

A doua sau a treia zi am intrat în operatie. În acele momente nu m-am mai temut…practic nu îmi mai pãsa. Asteptam sã ma opereze repede ca sã termin odatã si sã îmi revin. Aflasem ce am dupã câteva zile din discutiile doctorilor, însã nu stiam cã voi rãmâne paralizat pe viatã. Mi-au fãcut operatia si m-au transportat într-un salon izolat de la A.T.I. unde tata nu avea voie sã intre. Am stat o sãptãmânã în acel salon dupã care am fost mutat. Am stat în acel spital pânã în 25 septembrie.

Zilele petrecute în spital au fost foarte grele si era o cãldurã insuportabilã. Tatãl meu a stat lângã mine tot timpul în care am fost internat în spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Când ti-ai dat seama cã nu o sã îti mai revii poate niciodatã?

Mi-am dat seama cã nu o sã îmi mai revin la sala de sport când am vazut cât de greu se fãceau exercitiile fizice si am întâlnit personae în scaunul cu rotile dupã un an sau doi de la operatie. În acele momente m-am descurajat pentru cã stiam cã mã asteapta o situatie asemãnãtoare.

Cum te vedeai pe tine în acele momente?

Faptul cã am fost o persoanã activã m-a fãcut sã îmi fie greu sã stau în spital tintuit într-un pat. Am stat la orizontalã mai bine de o lunã. Nu aveam somn, deasupra usii din salon era un ceas. Tin minte cã numãram secundele. Nu dormeam mai mult de o orã sau douã pe noapte.

Ce s-a întâmplat dupã ce ai iesit din spital?

Dupa cele trei luni petrecute în Bucuresti, au mai urmat douã luni petrecute la un spital de recuperare din Mangalia. Am ajuns practic înapoi la mare unde am fãcut exercitii pentru recuperare. Dupã cele douã luni petrecute în Mangalia, am ajuns acasã dupa cinci luni în loc de cinci zile de vacantã.

Când am ajuns acasã am fost foarte afectat si îmi petreceam majoritatea timpului uitându-ma la televizor pentru cã nu îmi mai doream altceva decât sã treacã timpul.
Am fost înconjurat cu dragoste de familia mea si de prietenii mei care m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie. Mã bucuram pentru vizite, dar dupã ce ei pleacau si venea noaptea nu puteam sã adorm, ci mã gândeam la cum a fost viata mea înainte si cum ar fi fost viata mea dacã as fi fost sãnãtos.

În acele momente grele pentru viata ta, cum priveai spre viitor?

Eram asa de disperat în acele momente încât nu mã mai interesa si nu mai priveam spre viitor. Practic, nu mai consideram cã meritã sã trãiesc în acea situatie. Eram disperat, supãrat si mã vedeam neputincios. Asta ma fãcea sã mã simt inutil si nu mai credeam cã meritã sã trãiesc. Pe parcursul timpului acesta, gândirea mi s-a agravat. De câteva ori am spus cã nu mai meritã sã trãiesc. Zbieram, dãdeam cu mâinile cum puteam. Aveam nervi si uneori nu mã puteam controla.

Dupã o lunã am fost internat trei sãptãmâni la Alba Iulia pentru recuperare, apoi trei saptamâni la o clinica în Baile Felix. În iulie 1998 tata a decedat dupã ce s-a constatat cã are cancer la plãmâni. Aceastã situatie mi-a dat viata peste cap si mai tare. Cu totii am fost foarte afectati, tata a murit cu gândul la mine. Dumnezeu însã a fost cu noi si am trecut peste momentele dificile.

As vrea ca continuare sã ne vorbesti despre întoarcerea ta la Dumnezeu!

În acelasi an am mers la Cluj la recuperare. O verisoarã de-a mamei care mergea la biserica baptistã venea sã mã viziteze. Ea îmi mai spunea câte ceva despre Dumnezeu. Îmi aduc aminte cã spuneam cã nu existã Dumnezeu pentru cã dacã ar fi existat nu ar fi îngãduit atâta suferintã. Mama mea încerca sã mã linisteascã însã eu continuam sã spun cu voce tare cã Dumnezeu nu existã. Dupã un timp verisoara mamei mi-a spus de o familie care are o fatã cu un handicap si care vrea sã vinã sã mã viziteze. Am aceptat. Acesti oameni mi-au spus de Dumnezeu, fetita m-a tinut de mânã, mi-a recitat psalmi si s-a rugat pentru mine. Tin minte cã i-am ascultat fãrã sã îmi fie jenã de cei din salon. Atunci a fost prima datã când am auzit vorbindu-se de Dumnezeu într-un mod clar si pe întelesul meu. Pe fetitã o cheama Beky – are tipãritã o carte – si ea avea 12 ani. Ei mi-au dãruit o carte cu Joni Erickson Tada si citind-o mi-am dat seama cât de asemãnãtoare erau vietile noastre.

A trecut timpul…cum ai ajuns sã Îl cunosti pe Dumnezeu?

Prin niste vecini baptisti. A venit Ionicã Onea, care se ocupa de o lucrare cu persoanele cu handicap. Acest om a avut multã rãbdare cu mine, venind în mod regulat sã îmi spunã de Dumnezeu si sã se roage pentru mine. Timp de ani de zile nu am putut sã mã rog si sã iau nici o decizie în ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu dovadã a faptului cã m-am botezat dupa cinci ani de la accident. Mi-au trebuit practic câtiva ani sã încep sã înteleg de ce sunt asa si ce trebuie sã fac. Am început sã îmi doresc în 2002 sã merg la bisericã pentru a veda cum este. Schimarea mea a fost una lentã si a durat câtiva ani. Eu citeam cãrti…am început sã citesc Biblia si sã înteleg cã viata mea nu e bunã, cã nu sunt pe un drum bun, cã trebuie sã schimb anumite lucruri în viata mea. Am înteles cã Dumnezeu îngãduie în viata oamenilor anumite lucruri…am început sã mã rog împreunã cu fratele Onea, iar apoi singur si asa am vãzut si am simtit cum viata mea se schimba. Mergeam la bisericã unde eram impresionat de numãrul mare de tineri care mergeau acolo. Pare surprinzãtor, dar am avut unele împotriviri din partea familiei mele care nu era de acord cu alegerea mea.

Cum te-ai hotãrât sã te botezi?

Am fost la un botez la Biserica Baptistã Cetatea din Alba Iulia si acolo am vãzut oameni îmbrãcati în haine albe care au spus cum Dumnezeu le-a schimbat viata. Dupã un an de la acel eveniment, pe 29 septembrie 2002, când ar fi trebuit sã fie ziua de nastere a tatãlui meu, am hotãrât sã mã botez.

La botez ai depus o mãrturie ce a socat si a uimit întreaga audientã…atunci ai fãcut urmãtoarea afirmatie: ”Nu as da viata pe care am avut-o înainte pe viata care o am acum”. Îti menti aceastã afirmatie si acum dupã sapte ani de la botez?

Da! Am spus cã nu dau viata mea de acum pe cea dinaintea accidentului. Îmi sustin aceastã afirmatie. Chiar dacã sunt într-un scaun cu rotile si stau pe pat de 12 ani, mã simt împlinit, fericit si spun cu toatã tãria cã nu as putea sã mai trãiesc departe de Dumnezeu. Am mai spus ceva atunci si anume cã nu este nevoie sã ajungã nimeni în situatia mea ca sã se întoarcã la Dumnezeu. Pe mine Dumnezeu m-a mai încercat pânã la accident. Uneori a încercat sã îmi schimbe viata, însã eu nu am ascultat. Cred cã în cazul meu nu a fost altã solutie decât sã mã aseze într-un pat, dar…sã îmi salveze viata, sã îmi deschidã ochii si sã îmi arate cum trebuie sã trãiesc.

Stiu cã tu, chiar în aceastã situatie, faci anumite lucrãri pentru Dumnezeu. În ce consta aceste lucrãri?

E o bucurie pentru mine cã asa cum sunt, imobilizat la pat, pot lucra ceva singur. Mã simt util lucrând la calculator. Site-urile pe care le-am fãcut au fost fãcute gratis si de asemenea nu o sã lucrez pe bani pentru cã l-am rugat pe Dumnezeu sã mã ajute sã pot face ceva si sã nu fiu ca o legumã. El mi-a dat sansa sã lucrez pe caluculator fãcând site-uri. Lucrez astfel pentru Dumnezeu, fãcând si întretinând diferite situri crestine si vorbind prin intermediul interenetului despre Dumnezeu cu diferiti oameni.

În viitor mi-ar placea sã lucrez cu persoane cu dizabilitati. Sunt multi care nu mai vãd nici un rost în aceastã viatã.

Stiu cã mâinile îti sunt afectate de paralizie si cã degetele nu le poti folosi. Cum reusesti sã te descurci?

Pãi…scriu cu podul palmei de la mâna stângã, iar când folosesc mouse-ul, pun mâna dreaptã pe mouse si misc cu ea – aceastã mânã este mai afectatã de paralizie – si cu podul palmei de la mânã stângã dau click.

Multi tineri vãd sãnãtatea ca ceva normal, faptul cã pot merge , cã pot auzi sau vorbi…cred ca e ceva ce le apartine. Ce le transmiti acestor tineri?

Cât esti tânãr ai impresia cã ti se cuvine sã fi sãnãtos, dar nu e chiar asa. Am cunoscut multi tineri cu afectiuni grave de sãnãtate, dar care nu si-au pierdut încrederea în Dumnezeu. Sfãtuiesc tinerii sã vadã viata ca un dar si sã stea aproape de Dumnezeu.

Îi provoc pe cei ce citesc acest interviu sã caute sã se implice mai mult…la bisericã, la scoalã si în familie…sã trãiascã frumos, sã aiba acel caracter plãcut si deschis. Sã se vadã faptele mai mult decât vorbele si sã fie sensibili la nevoile celor din jur.

As dori ca pe finalul acestui interviu sã le transmiti ceva celor care au probleme de sãnãtate.

Le spun cã orice s-ar întâmpla în viata lor sã nu îsi piardã încrederea în Dumnezeu pentru cã El e real! Ne cunoaste problemele si orice ar fi nu trebuie sã ne îndepãrtãm de El. Ni se întâmplã sã trecem prin probleme, însã orice s-ar întâmpla nu trebuie sã ne lãsãm de Dumnezeu pentru cã doar El ne dã pace, sperantã si siguranta mântuirii.